Politică fără riscuri: cazul Marcel Popa și confortul stagnării
Un editorial despre o societate care a ales să nu mai ceară nimic. De treizeci de ani, viața noastră publică este traversată de același nume: Marcel Popa. Nu ca simbol al unei rupturi, nu ca figură a unei ambiții colective, ci ca prezență constantă, egală cu sine, perfect adaptată unui peisaj civic care a ajuns să considere schimbarea un inconvenient.
Și poate că acesta este adevărul de la care ar trebui să pornim: Marcel Popa nu este o excepție a sistemului, ci expresia lui exactă.
Nu a fost ales pentru idei care să forțeze comunitatea să se gândească la sine pe termen lung, ci pentru că nu a ridicat niciodată miza. Nu a fost ales pentru că a cerut mai mult, ci pentru că nu a cerut nimic. Într-o societate obosită, dezamăgită și prudentă până la imobilitate, acest lucru a fost perceput drept calitate.
Pentru că, vot după vot, am ajuns să preferăm liderii care nu ne tulbură echilibrul fragil. Am început să confundăm lipsa de conflict cu maturitatea și absența direcției cu stabilitatea. Am acceptat ideea că politica nu trebuie să inspire, ci doar să funcționeze la minimum necesar, asemenea unui aparat vechi care încă mai pornește dimineața.
Un prezent în care nimeni nu este forțat să-și pună întrebări incomode, în care comunitatea nu este chemată să-și ridice standardele, în care liderul nu este obligat să depășească nivelul de a „fi acolo". Iar acest tip de prezent a fost acceptat, validat și reconfirmat nu o dată, ci ani la rând.
Aici începe vina noastră colectivă.
Pentru că nu am fost păcăliți. Am consimțit. Am votat nu din convingere, ci din oboseală. Am ales nu ce este mai bun, ci ce este mai ușor de dus. Am coborât așteptările până la punctul în care lipsa ambiției ni se pare realism, iar lipsa viziunii ni se pare responsabilitate.
Am ajuns să tratăm votul ca pe un gest de autoprotecție emoțională, nu ca pe un instrument de construcție. L-am transformat într-un reflex, într-o formalitate care ne permite să spunem „ne-am făcut datoria", fără să mai definim ce datorie avem, de fapt, față de comunitatea noastră.
Aceasta nu mai este prudență. Este lene morală.
Este decizia de a rămâne într-un prezent prelungit, fără direcție, fără tensiune, fără proiect. Este alegerea de a nu mai cere nimic de teamă că, cerând, am putea fi obligați să participăm. Este acceptarea tacită a ideii că democrația este un decor funcțional, nu un spațiu al responsabilității.
Sub acest tip de acceptare, liderul nu mai trebuie să ridice nivelul. Trebuie doar să nu-l scadă. Iar când asta devine suficient, politica încetează să mai fie despre viitor și devine o administrare a stagnării.
Poate că întrebarea nu este de ce Marcel Popa a rezistat treizeci de ani. Poate întrebarea care ar trebui să ne apese cu adevărat este alta: cât timp mai suntem dispuși să trăim cu lideri care nu ne cer nimic, doar pentru că nici noi nu mai avem curajul să ne cerem ceva?
Pentru că democrația nu moare atunci când alegem prost, ci atunci când alegem prea puțin, ani la rând, și ajungem să confundăm această renunțare cu maturitatea.
